Vai tie omule, mereu te-ntorci la refrenul vietii cautand o sustinere, cautand odihna care sa-ti alinte gandurile stoarse de negasire.
Cautarea e lait-motiv existential, e modern si sofisticat sa atingi abisurile din cand in cand si sa urli de beatitudinea reusitei, sa te privesti in oglinda realizarii omului nou ce s-a nascut in tine, noutatea clipei prezente iti mangaie orgoliul pe moment si cu bateriile-ncarcate , pornesti spre o idee noua.
Pas cu pas ne horim in valtoarea crepusculara a constiintei lucrului bine facut si ne pozitionam confortabil in propriile adevaruri, ca intr-o mare lina, dintr-o zi cu soare mangaiat de norii protectori si amagitori ai zarilor preconcepute.
Asemeni pescarului fatidic, care isi mangaie acvariul din barca, fericit de norocul imblanzit ce-l asteapta ca sa-l praduiasca, omule,iti gasesti cu usurinta nade ademenitoare soartei, macar si pentru o scurta perioada de timp fiind propriul tau stapan.
Parafrazandu-l pe Eminescu ,,avem clipa, avem raza care tot mai tine inca” – ne bucuram iluzoriu, crezand ca timpului ii suntem stapan si ne lasam atrasi de lumina ce vine din afara noastra si pe care o credem prietenoasa si protectoare sufletului prea des gonit la coltul intunericului…
Privind in ceilalti ca-ntr-o oglindire a propriului eu, cu greu te poti desprinde din adulatia vietii si speri in comunicare ca intr-o sfera perpetua, miscare ondulatorie care te ademeneste si te suspenda in eternitate… dar oare nu stii tu, omule, ca inca nu s-a inventat perpetum mobile ?!
Si atunci te apropii de soare si invoci toate stihiile fericirii, dupa care te apropii de luna si invoci toate fantomele alteritatii tale, dupa care te apleci peste nori si invoci ploile vietii, dupa care te reversi peste seninuri si invoci sufletul sa-ti fie prag de lume, peste care sa paseasca toate convoaiele iubirii si atunci, doar atunci, te pui sa traiesti, crezand ca asta-i lectia despre viata pe care ai inceput-o la nastere…
Zi de zi ne insusim vietuirea, niste repetenti ai clipei de ieri, incercam azi sa luam examenul pentru maine si ne punem cu burta pe carte studiind si acumuland informatii utile. Suntem plini de citate existentiale, vedem infinite filme despre viata, muzica toata-i o traire, ritmul starneste toti porii fiintei noastre in pulsatii mai mult sau mai putin explozive… dar noaptea, totul se darama , stam sub zodiac jertfei pentru creatie si ne fericim de aparitia acelei raze ce reporneste mecanismul verbului “ a trai”…
O! Tu, fiinta , cu un ego atat de putin limitat, iti cauti risipirea in ceilalti , crezand ca te-mplinesti… dar cum sa te gasesti pe tine printre atatea mreje, nade frumos sidefate, cu arome violet , ce te-mbraca-n verde-dud… ca la sanul mamei te simti protejat, ca la pieptul perechii te simti inflorind si uiti de inima-ti bolnava de un eu fara ecou…
Cum? Cum sa ne-asezam pe scena vietii si sa asteptam sa fim acceptati de un public ?! Ah! dureroasa infrangere a spectacolului esuat, cu mutra crispata si borboanele fruntii imbalsamate in lauri de carton inmuiat in sudoarea acceptarii, cu aplauzele sparte, sporadice, in reluare, devenim marionetele propriului scenariu intraductibil…
Poate ca trebuie sa stii sa-ti alegi sala de vietuire, uneori ecoul face mai mult decat spectacolul cu toate aplauzele lui…ah! tu stii ca ecoul poate dubla, tripla totul… in afara de timp…O singura bataie de palme cu ecou…mmm!…poate fi o mangaiere, iar fara… o palma aspra obosita de atata incantare…
Vezi tu, omule, cum te-ntorci la refrenul vietii cautand o sustinere, cautand ecoul care sa-ti mangaie sentimentele stoarse de negasire… Ecoul, ah! Ecoul!